Piruietă
08 Jun 2011 Leave a Comment
de dimineață tot sunt ocupată!
îmi curăț visele de crusta lor
ușor mucegăită
și le-agăț, pe rând, pe sârmă la uscat…
nu știu cum se face:
până și
cuvintele mi-au prins gust de rugină
și nu le mai pot, parcă, purta
pe buze înc-o dimineață.
știi ce?
azi scap de ele!
le iscălesc alterate
pe-o hârtie-mpăturită-n două
și le arunc înlănțuite-ntrun sertar.
Vanilie și rom
08 Jun 2011 Leave a Comment
Din sfeșnice mari, prea înalte,
Ne-am picurat vise de ceară fierbinte
Ca o pecete peste nori.
Raiul nostru e luminat frenetic
De visele albe, solare,
Învelite timid pe-o bancă în gară.
Din sfori mari, albe, absurde,
Ne-am desenat până și aripi,
Să fim chiar noi șoapta de înger
Uitată pe-o șină.
Vanilie și rom într-o batistă
Și noi în tren.
Trecutul rămas în urmă pe peron
Ne plânge plecarea.
Vanilie și rom…
Sfoară
18 Sep 2010 Leave a Comment
E septembrie.
Daca am învățat ceva din vara trecută este că dacă urci într-o mașina niciodată nu știi unde o să cobori.
E septembrie.
E luni.
Defapt nu e luni.
Dar melodia îmi place!
Labirintul singurătăţii
22 Mar 2010 1 Comment
Octavio Paz (1914 – 1998; poet, eseist şi diplomat mexican, câştigător al Premiului Nobel pentru literatură în 1990)
„Singurătatea – să te simţi şi să te ştii singur, desprins de o lume şi străin ţie însuţi, separat de tine – nu e o caracteristică exclusivă a mexicanului. Toţi oamenii, în vreun moment al vieţii, se simt singuri; mai mult: toti oamenii sunt singuri. A trăi înseamnă să te desparţi de acela care ai fost, ca să te cufunzi în cel ce ai să fii, un viitor veşnic străin. Singurătatea este fondul ultim al condiţiei umane. Omul este unica făptură care se simte singură şi singura care este în căutarea de celălalt. Natura sa – dacă se poate vorbi de natură referitor la om, la fiinţa care s-a născocit pe sine spunăndu-i naturii „nu” – constă în aspiraţia de a se realiza în altul. Omul este nostalgia şi căutarea comuniunii. De aceea, ori de câte ori se simte pe sine, se simte tocmai ca lipsă a celuilalt, ca singurătate. [...] Faptul de a te simţi singur are un dublu înţeles: pe de o parte în a avea conştiinţă de sine; pe de altă parte într-o dorinţă de a ieşi din sine. Singurătatea, care este o condiţie însăşi a vieţii noastre, ne apare ca o încercare şi o ispăşire, la capătul cărora vor fi dispărut neliniştea şi instabilitatea. Plenitudinea, reuniunea, care înseamnă repaus şi fericire, împăcare cu lumea, ne aşteaptă la ieşirea din labirintul singurătăţii. [...] Naşterea şi moartea sunt experienţe ale singurătăţii. Ne naştem singuri şi tot singuri murim. Nimic mai grav decât această dintâi cufundare în singurătate, care e naşterea, decât cealaltă cădere în necunoscut, care este moartea. Trăirea morţii se transformă curând în conştiinţa morţii. Copiii şi oamneii primitivi nu cred în moarte; mai bine zis, nu ştiu că moartea există, deşi, în secret, ea lucrează înăuntrul lor. Pentru omul civilizat, descoperirea ei nu e nicicând tardivă, căci totul ne anunţă şi ne previne că vom muri. Vieţile noastre sunt o zilnică ucenicie a morţii. Suntem învăţaţi mai degraba a muri, decât a trăi. Şi suntem rău învăţaţi. [...] Orice societate muribundă sau stearpă tinde să se salveze creând un mit al mântuirii, care e de asemenea un mit al fertilităţii, al creţiei. Singurătatea şi păcatul se rezolvă în rodnicie şi comuniune. Societatea de astăzi şi-a zămislit şi ea mitul. [...] Omul modern are pretenţia de a gândi inteligent, însă această gândire trează ne-a purtat prin galeriile unui sinuos coşmar, unde oglinzile raţiunii multiplică sălile de tortură. Ieşind – cine ştie? – vom descoperi că visam cu ochii deschişi şi că visurile raţiunii sunt atroce. Poate atunci vom reîncepe să visăm cu ochii închişi.”
Dialectica singurătăţii, în Labirintul singurătăţii (1950)
Hendrix in the West
21 Mar 2010 Leave a Comment
