Eu sunt eu.
Tu eşti tu.
Toată lumea se învârte
În jurul Universului nostru.
Eu ţi-am zis cine sunt!
Dar tu?
Cine eşti?!
Eşti cumva o nălucă, pierdută în zare,
Sau eşti un vis pierdut printre miile de fluturi,
Ce se frământă în mintea mea?
Dar, probabil, eşti doar o fuziune pierdută în timp,
Şi uimitor…Ai căzut în inima mea,
Ca frunza unui copac, ce cade domol şi fără voie
Pe pământul rece,
Toamna.
DA. Toamna!
Anotimpul tău,
Anotimpul meu,
Anotimpul nostru,
Anotimpul tuturor ce sunt ca noi.
Anotimpul celor care iubesc, însă iubesc în zadar.
Aşa ca mine.
Iubesc…o nălucă, desprinsă dintr-o lume,
Desprinsă dintr-un vis,
Desprinsă din lumea visurilor mele,
Desprinsă din mijlocul inimii mele reci, precum pământul,
Toamna.
Am zis şi cine eşti tu.
Dar am uitat ceva!
Am uitat sa zic cine suntem noi…!!!
Noi…noi suntem doar un mic fragment al Universului,
Fără de care lumea nu ar avea sens.
Aşa cum nici lumea mea nu are sens fără tine…
DA! Fără tine…!!!
5 Comments
Comments RSS TrackBack Identifier URI
Leave a comment
e atat de frumos poemul. pff, iar m-ai facut sa mi se scurga lacrimile!
minunat!
esti talentata mha.punct.:)
baaa, nu stiam ca esti asa de sensibila:|
ia zi, pe cine iubesti? huh? banuiesc ca nu te-ai uitat pe fereastra si ti-a venit dintr-o data inspiratia:) *huuuugs*
REPLY for Marius:
nu iubesc pe cineva in mod special, si aceste poezii nu ii sunt dedicate unei anumite persoane. deci…”inspiratia” imi vine pe moment. hugs si tie.
tomna.anotimpul meu,al tau,al nostru.
ai talent .ma