Halucinaţie

 

Motto:

 

  “Nu poţi schimba trecutul, dar poţi să faci viitorul”

 

 

 

8 dimineaţa. Ignoră alarma care sună puternic. Stă să se gândescă ce va avea la micul dejun. Aşa că mai leneveşte o jumătate de ora în pat. Se dă jos confuză şi işi dă pătura caldă la o parte, işi atinge picioarele subţiri pe parchetul rece şi tresară. Îşi caută cu picioarele papucii de casă cei galbeni cu elefanţi primiţi de Crăciun de la mama ei. Îi găseşte. În baie pare tot mai rece şi işi pune pasta de dinţi pe periuţă, iar în mai puţin de 1 minut iese din baie. Deja se aude sunetul asurzitor al clanxoanelor venind de afară. Afară este devreme şi este agitaţie mare. Dă uşor cu mâna perdeaua de la geamul din bucătarie şi vede câţiva oameni adunaţi lângă chioşcul de ziare. Erau destul de mulţi oamneni la o ora atât de devreme ceea ce era neobişnuit. Ea sesiză acest lucru şi se uită insistent la un domn care işi plimbă căţelul şi care schimba vorbe cu vânzătorul chioşcului. Părea cufundată în butoiul cu melancolie, dar imediat îşi reveni, se dăduse la o parte de la geam şi se uita la ceas. Era 8:37. Grăbită deschise frigiderul şi îşi scoase un măr pe masă apoi se îndreaptă spre dormitor, târâindu-şi papucii cei galbeni pe parchetul atât de rece şi învechit. Deschise nervoasă dulapul şi îşi scoate 3 rochii. Le analiză grăbită şi observă că nici una din ele nu este călcată.

 - La naiba, de ce trebuie să mi se întâmple mie asta tot timpul?!

Imediat zări o bluză bleo dintr-un material care nu necesită să fie călcat, îşi luă o pereche de blugi şi se îndreptă din nou spre baie. Se dă cu fond de ten pe faţă şi cu un fard pe pleoape, în ton cu bluza. Îşi întinsese un ruj maro pe buzele ei înca reci şi îşi căută repede poşeta. Era aproape ora 9. Îşi lua cheile de la apartament, respectiv cele de la maşină, îşi luă mărul de pe masa din bucătarie şi grabită se încălţă.

Ieşi din bloc. Se întâlni cu un vecin la ieşirea din scară.

 -Bună dimineaţa!  spuse domnul care părea şi el grăbit.

 -Bună dimineaţa şi dumneavoasta.

 -Dacă doriţi să mergeţi la cineva în vizită din acest bloc, nu v-aş sfătui…

            Ea începuse să râdă subtil.

 -Dar eu locuiesc aici şi chiar vrioam să vă întreb de soţia dumnea…

 -Stai aşa. Cum, tu locuieşti aici? Nu te-am văzut în viaţa mea! Spuse domnul cu un zâmbet de gen “bine ai venit!”

 -Nu…sunt Dora, vecina de la 4. Probabil nu mă ţineţi minte…

 -Şi când te gândeşti că acum 10 ani în ţara asta dacă îi dădeai în cap unui om, te paştea închisoarea, azi nu îi mai pasă nimănui când şi unde mor oamenii! Spuse pe un ton răspicat şi puţin revoltător.

 - Dar ce s-a întâmplat?

 - Ah, înca un om a murit la intersecţie în noaptea asta, a dat un tramvai peste el.

Ea se grăbi spre maşina având un gust amar în gura după toate cele povestite de vecinul ei. La urma urmei a fost doar un accident banal ce se întâmpla destul de des într-un oraş mare, unde oamenii zilnic sunt ocupaţi şi nu dau importanţa şi micilor detalii care  le sunt vitale vieţii lor. Băgă cheia în contact şi porni spre locul unde îşi petrecea aproximativ trei sferturi din zi. Cu adevărat, traficul era infernal. Se plictisi aşteptând la semafoarele care păreau că vor fi pe roşu o veşnicie şi muşcă sfiită din mărul pe care  şi-l pregătise. Într-un final ajunsese în locul cu pricina şi ieşi grăbită din masină, îndreptându-se spre intrarea în clădire.

9:52. Intră în acea imensă clădire, exteriorul  fiind din geamuri şi oglinzi imense, uşa ii se deschise şi îi salută politicos pe cei doi paznici care se aflau în interiorul clădirii, lângă uşă. Se îndreptă spre lift. Se întâlni ulterior cu secretara ei, întrebând-o dacă i-a lăsat corespondenţa pe birou. Aceasta însă nu îi răspunse, continund să vorbească la telefon. Aşteptă liftul. Credea că este stricat, deoarece ii se părea că sta o veşnicie ca să il aştepte. Într-un sfârşit sosi liftul, ieşind din el un domn foarte masiv şi cu câteva dosare grele în braţe. Dora îi dăduse “bună dimineaţa” dar acesta nimic, nici un raspuns. Se urcă în lift, apasa pe butonul 6 şi aşteptă. Ajunse la etajul unde se află şi biroul ei. Intră în birou unde îşi lăsă poşeta pe scaun şi zări pe birou, peste zecile de dosare un billet. “Te aşteptăm în Sala de şedinte 4 pentru a ne decide pe ce proiect ar trebui să ne axam anul viitor. Claudia”. Îşi pregăti o cană de cafea şi se aşeză comod pe scaun, sorbind uşor din cană şi răsfoind unul dintre dosarele aflate pe birou la ea. Cana era aproape goală, o lasa pe măsuţă, îşi luă agenda şi se îndrepta spre Sala de şedinţe 4 aflat la acelaşi etaj.

            Uşa de la sală era închisă, aşa că tastă pe dispozitivul de identificare numele, respectiv parola ei.

 “Acces Denied”

- Ce?

            Mai încercă odată. De data aceasta tastă mai uşor datele ei, crezând că oboseala este de vină pentru eroarea precedentă.

“Acces Denied”

- Dar…este imposibil!

            Încă odată îşi tastă datale, şi încă odată…

“Acces Denied”

“Acces Denied”

            Nervoasă şi cu puţină strângere de inimă se întoarse pentru a găsi pe cineva care să îi explice de ce nu mai funcţionează sistemul din sală. O zări pe Claudia. Aceasta se indreptă spre baie.

- Oh, bine că te-am găsit! Dar…s-a terminat aşa de repede şedinţa? O întrebă puţin cam surprinsă de toate cele ce se petrecuseră acolo.

- Cu ce te pot ajuta?

- Pai…nu merge sistemul de indentificare. Am încercat de nenumarate ori să introduc parola şi nu mă găsete în baza de date. Se strofocă Dora sa îi explice Claudiei.

- Hai cu mine, îi spuse Claudia. Zi-mi numele tău mai întai.

- Dar Claudia, tu îmi ştii numele! Îi zise Dora.

- Ba nu cred. Nu, chiar nu te ţin minte să te fi văzut pe aici.

            Dora se sprijini langă uşă şi începea să se simtă din ce în ce mai ciudat, iar faptul că prietena ei nu o mai cunoştea îi dădu o senzaţie ciudată.

- Hai, zi-mi care e numele tău! Insistă Claudia.

- Avram. Avram Dora.

- Ce??? Claudia se uită la ea cu o ură şi dispreţ. Tu chiar vrei să ne chinuieşti mai tare?

- Claudia, ce se întamplă? O întrebă Dora nedumerită.

- Am să te rog să pleci acum! Chiar acum!

- Dar de ce…?

- Cum poţi să spui că esti Dora?! Dora a murit azi noapte.

- …?!?!?!

- A murit într-un accident de tramvai aproape de blocul ei. Acum te rog să pleci.

- Dar stai aşa! Eu sunt Dora, şi nu am murit în nici un accident de maşină…

- Ron! Roon! Strigă Claudia către băiatul îmbrăcat în uniformă ce stătea lângă lift. Ron, condu-o pe această femeie afară te rog.

- Staţi aşa. Dar…EU SUNT DORA!!! Spuse ea cu lacrimi în ochi şi cu vocea tremurând.

- Vă rog să mă urmaţi doamnă. Îi spuse Ron.

            Ea se urcă în lift cu acel Ron , se uită o clipa în oglindă şi văzând cum lacrimile îi curg pe obrazul înca rece, le ştersese cu mâna şi făcu conexiunea între toate cele întamplate azi, începand de dimineaţă şi până în momentul de faţă. Toată agitaţia de lângă blocul ei, toţi oamenii aceia adunaţi lângă chioşcul de ziare, vecinul ei  care nici macar nu o cunostea, spunându-i despre banalul accident de noaptea trecută, faptul că nimeni din cladire nu îi răspunse la salutările ei, şi faptul că datele ei au fost scoase din baza de date a instituţiei, au făcut-o sa creadă că trăieşte în altă lume…undeva unde totul este întâmplător şi imprevizibil. Îşi dădu seama că tot ce îi se întamplase în ziua aceasta nu era chiar o coincidenţă. Se mai uită o dată în oglinda liftului. Era terifiată. Îi era frică de ea însăşi.

            Liftul se opri la parter. Ron o ţinea strâns de braţ îndrumând-o către uşa de ieşire. Dora se uită împrejur fiind puţin înconştientă de ceea ce ii se întâmplase, crezând că un gram din toate cele spuse de Claudia nu este tocmai adevărat, ea fiind victima unei farse. Totul era confuz în mintea ei. Zări un grup de oameni uitându-se atent la televizorul ce era amplasat pe unul din birourile din holul cel mare. Se opri. Era o linişte totală, toţi oamenii fiind atenţi la ceea ce rula la televizor.

            “… un grav accident a avut loc azi noapte, în Bucureşti, la intersecţia de lângă  Piaţa Unirii. Maşina cercetătoarei Avram Dora a fost implicată  într-un accident la circa 2 ore după miezul nopţii. Aceasta a murit pe loc, datorită  impactului puternic dintre maşina ei şi un tramvai ce circula cu o viteză mare…”

Acum totul era clar…nu mai avea nevoie de nici o explicaţie de la nimeni…Ea nu mai exista. În ciuda faptului că putea da explicaţii tuturor fenomenelor stranii şi paradoxale ce ne învăluie lumea, ea nu putea explica ceea ce îi se întâmpla…Nu putea. Practic îi era imposibil să se mai gândească la viitor, la lumea de dincolo de aparenţe, o lume din care facea şi ea parte de noapte trecută.

“Nu poţi schimba trecutul, dar poţi să faci viitorul…”

4 Comments

Comments RSS TrackBack Identifier URI