Labirintul singurătăţii

22 Mar 2010 1 Comment

by L'aveau de l'amour in Uncategorized

Octavio Paz (1914 – 1998; poet, eseist şi diplomat mexican, câştigător al Premiului Nobel pentru literatură în 1990)

„Singurătatea – să te simţi şi să te ştii singur, desprins de o lume şi străin ţie însuţi, separat de tine – nu e o caracteristică exclusivă a mexicanului. Toţi oamenii, în vreun moment al vieţii, se simt singuri; mai mult: toti oamenii sunt singuri. A trăi înseamnă să te desparţi de acela care ai fost, ca să te cufunzi în cel ce ai să fii, un viitor veşnic străin. Singurătatea este fondul ultim al condiţiei umane. Omul este unica făptură care se simte singură şi singura care este în căutarea de celălalt. Natura sa – dacă se poate vorbi de natură referitor la om, la fiinţa care s-a născocit pe sine spunăndu-i naturii „nu” – constă în aspiraţia de a se realiza în altul. Omul este nostalgia şi căutarea comuniunii. De aceea, ori de câte ori se simte pe sine, se simte tocmai ca lipsă a celuilalt, ca singurătate. [...] Faptul de a te simţi singur are un dublu înţeles: pe de o parte în a avea conştiinţă de sine; pe de altă parte într-o dorinţă de a ieşi din sine. Singurătatea, care este o condiţie însăşi a vieţii noastre, ne apare ca o încercare şi o ispăşire, la capătul cărora vor fi dispărut neliniştea şi instabilitatea. Plenitudinea, reuniunea, care înseamnă repaus şi fericire, împăcare cu lumea, ne aşteaptă la ieşirea din labirintul singurătăţii. [...] Naşterea şi moartea sunt experienţe ale singurătăţii. Ne naştem singuri şi tot singuri murim. Nimic mai grav decât această dintâi cufundare în singurătate, care e naşterea, decât cealaltă cădere în necunoscut, care este moartea. Trăirea morţii se transformă curând în conştiinţa morţii. Copiii şi oamneii primitivi nu cred în moarte; mai bine zis, nu ştiu că moartea există, deşi, în secret, ea lucrează înăuntrul lor. Pentru omul civilizat, descoperirea ei nu e nicicând tardivă, căci totul ne anunţă şi ne previne că vom muri. Vieţile noastre sunt o zilnică ucenicie a morţii. Suntem învăţaţi mai degraba a muri, decât a trăi. Şi suntem rău învăţaţi. [...] Orice societate muribundă sau stearpă tinde să se salveze creând un mit al mântuirii, care e de asemenea un mit al fertilităţii, al creţiei. Singurătatea şi păcatul se rezolvă în rodnicie şi comuniune. Societatea de astăzi şi-a zămislit şi ea mitul. [...] Omul modern are pretenţia de a gândi inteligent, însă această gândire trează ne-a purtat prin galeriile unui sinuos coşmar, unde oglinzile raţiunii multiplică sălile de tortură. Ieşind – cine ştie? – vom descoperi că visam cu ochii deschişi şi că visurile raţiunii sunt atroce. Poate atunci vom reîncepe să visăm cu ochii închişi.”

Dialectica singurătăţii, în Labirintul singurătăţii (1950)

Advertisement